Merita sa cresti?

De mici copii invatam sa ne jucam. Dar jocurile cu timpul devin din ce in ce mai complicate, asa cum si viata noastra, pe masura ce crestem, se complica.

Ca si mic copil imi aduc aminte ca jucam cu placere turca, lapte gros, mata ascunsa sau trageam la tinta in plasele de tantari cu duda. Da, am avut parte de o copilarie plina de jocuri, de nazbatii si de distractii care in ziua de azi imi pare ca nu prea mai atrag copiii. Pe masura ce am crescut am trecut de la mata ascunsa, printre primele jocuri ce le-am jucat cu placere, la lapte gros, apoi la turca, fotbal si evident dudele.

AM o amintire foarte placuta de lapte gros: am ras atat de mult de cum s-au imprastiat cand un copil de la bloc, mai solid fiind, a aterizat pe unul din cei mai slabanogi din echipa adversa. Amintirea respectiva imi va aduce zambetul pe buze indiferent de varsta, mai ales datorita faptului ca imediat dupa ce am inceput tura de ras, am avut parte de cel putin un copil care a trebuit sa fuga acasa pentru o “urgenta” cauzata de “incident”. A fost asa de amuzant incat nu cred ca exista vreun prieten de pe la bloc care sa nu-si aminteasca de acel moment memorabil.

Tin minte ca a fost o perioada in care parca faceam “jocurile foamei” si stateam afara indiferent de ora, uitam de mancare, apa sau alte cele. Asta a fost in momentul in care jucam turca. Eram atat de prins de joc incat, sincer sa fiu, preferam sa mor de foame decat sa-mi pierd locul din echipa. Eram printre cei mai buni la batut distanta, imi mai reusea cateodata si o “tripla”, dar ce imi placea cel mai mult era sa incerc sa prind turca cand noi prindeam. Cred ca am evoluat, pe masura ce am crescut, de la lovit la distanta, la “echilibristica” ce o faceam cu triplele si in final la prindere.

Turca

Sursa foto.

Ulterior, cand am trecut la fotbal, apararea era partea mea preferata, imi placea sa fiu pe post de fundas. Eram ultima reduta inaintea portarului. Daca trecea de mine cineva era dezastru, bine era dezastru ca de ce l-am lasat sa treaca, mai ales ca aveam ca si portar, mai mereu, un jucator mai slab. Era o adevarata urzeala printre noi, trebuia cineva sa stea in poarta si nu ne permiteam sa pierdem jucatori valorosi “atacului”, asa ca mereu un jucator mai slab ajungea in poarta sa primeasca opreasca bombele adversarilor. E clar ca nimeni nu-si dorea aceasta sarcina.

Cel mai mult ne-am schimbat, si evident ca atunci am devenit mai neastamparati, cand am inceput sa practicam “scoala de lupta” cu dudele. Plasele de tantari de la etajele inferioare erau intesate de cornetele de hartie suflate de noi, era un adevarat “macel”. Cine reusea sa “traga” pana la trei era maestru. Etajul doi insemna ca esti cat de cat bun. Etajul unu si parterul erau parca facute pentru antrenamentele de precizie, bine ca nu ne-am apucat sa si desenam tinte pe plasele de tantari.

Tin sa spun ca pe masura ce am crescut, am pastrat spiritul competitiv, bine, partial. Cand a fost vorba de lapte gros, imi amintesc ca am invatat un lucru, ca si de la tara-tara, vrem ostasi: veriga cea mai slaba e cea mai buna tinta pentru un atac, evident ca asa am inceput sa invat ce inseamna slabiciunile oamenilor. De la turca mi-a ramas dorinta de a incerca ceva tot mai dificil, de a face “echilibristica” printre probleme de zi cu zi, de a ma juca cu sarcinile mai dificile si de a jongla cat mai mult cu programul ce devenea tot mai incarcat pe masura ce cresteam. Din fotbal, pai din fotbal mi-a ramas in cap urmatoarea idee: daca de mine trece inamicul, aia din spatele meu cum o sa se descurce. Chiar si in facultate aveam tendinta sa gandesc la fel cand jucam baschet, sa fiu ala care e si in atac si in aparare, si sub cos, la recuperari, si la linia de 3 puncte, incercand sa dau cate mai multe “treite”. Pot sa spun cu siguranta ca de la dude, mi-a ramas dorinta de a merge cat mai departe. De aia in momentul in care in liceu am descoperit StarCraft si am inceput sa il joc, mereu am ales sa fiu ala care are armata cea mai puternica, cu o aparare buna (ramasa de la fotbal) si cu un atac precis, direct la tinta, pe productie si pe drone (aici jucatorii de SC si SC2 stiu ce spun).

Iata ca jocurile copilariei m-au ajutat sa ma dezvolt, sa cresc si in plus sa folosesc ceea ce am invatat si in alte jocuri, si nu numai, chiar si in viata de zi cu zi.

Jocul lui Ender

Cel mai mult in schimb m-a impresionat o carte, o carte pe care pur si simplu am devorat-o: Jocul lui Ender. Cartea aceasta nu am lasat-o din mana decat sa mananc si sa dorm, OK, recunosc, doar sa dorm 😀 . Adevarul este si acela ca am asteptat cu nerabdare ecranizarea cartii (care apropos, joi are avanpremiera !!!). De ce m-a impresionat cartea? Simplu, Ender nu are parte de o copilarie, el este trimis la “Scoala de Lupta”, acolo nu are prieteni si pentru ca este un adevarat geniu, ajunge la un pas de genocid impotriva, nu, nu a omenirii, ci a adversarilor omenirii. Nu spun mai multe pentru ca isi pierde farmecul atat cartea cat si filmul.

Sunt incantat de faptul ca am ajuns la peste 900 cuvinte si inca as mai putea scrie inca vreo 1000 despre subiectul acestei probe de la Super Blog 2013, dar din pacate am un termen de indeplinit si la cele inca 1000 de cuvinte ce le pot scrie si despre alte doua serii de carti (Jocurile Foamei si Urzeala Tronurilor, care alaturi de Jocul lui Ender le gasiti la Nemira si spun asta pt. ca le am pe toate aceste carti si culmea, chiar imi plac la nebunie toate trei), sunt sanse foarte mari sa treaca mai mult decat am timp sa scriu.

1 Comment

QuoVadis17

about 4 years ago

Frumos titlu! Asa e.. Merita? Articolul mi- a reamintit de clipe frumoase, curate. Multumesc. Multumim!

Leave a Comment

Please be polite. We appreciate that.
Your email address will not be published and required fields are marked

Connect with Facebook


*