Intr-un final am ales, ma implic in aceasta campanie electorala, cum? Uite voi fi ca si voluntar parte in staff-ul unui candidat la Primaria Aradului.

Acum sa spun de ce ma implic: vreme de ani de zile am vazut cum multi s-au perindat prin pozitii, s-au laudat ca fac, ca dreg, etc. Unii au mai si facut ceva (nu spun nici mult, nici putin, nici mediu, au facut doar ceva), dar cum? Imi pare rau sa vad cum banii ce noi ii vom returna s-au dus pe materiale si lucrari slabe. Am o multime de exemple, dar de ce sa le dau, le vedeti singuri, mergeti doar pe strazi si uitati-va la modul in care s-a lucrat si cu ce materiale. Oricum, mai bine nu judec, e usor sa faci asta, mai bine vin cu solutii, mai bine vin cu ceva mai bun si acel ceva consider ca trebuie sa fie un om care sa aiba la baza tot ce tine de bun simt, respect, etc.

Continue reading »

Pornesc de la o afirmatie a unei persoane cunoscute de mine in urma cu 3 ani: Pentru X sarutul este mai intim decat sexul si de aceea nu se saruta daca face sex cu cineva cu cine e doar pentru o noapte.

Intrebarea mea e: pentru tine ce insemana intimitate? Care este gestul pe care tu il consideri atat de intim incat sa il faci cu o persoana fata de care ai semntimente, o persoana cu care iti doresti sa fi cat mai serios, care e gestul care transmite intimitate?

In ultima vreme vad ca tot ce insemana sex este extrem de promovat: de la reclame interzise de CNA, la reclame online ce nu pot fi controlate, la SPAM-ul care ne racaie pe retina ori de cate ori ne deschidem e-mail-ul, de la filme (indiferent daca sunt de dragoste, drama, SciFi, actiune, etc.), la seriale, de la carti, la ziare, etc. Suntem inconjurati de o reducere a sex-ului la nivel de nevoie aproape similara cu cea a unei mese zilnice sau a unei nevoi zilnice.

Dar totusi, a fi intim cu cineva presupune si o parte sentimentala, presupune ca sa te daruiesti acelei persoane, nu doar fizic, ci si sentimental. Cand saruti, transmiti dorinta de a deveni intim cu cineva si faptul ca iti place acea persoana cu care te saruti, ca iti doresti mai mult si ca intimintatea sarutului, sentimentul, senzatia ce te cuprinde atunci cand prima data buzele tale intalnesc buzele celeilate persoane, acel frison ce iti aluneca pe sira spinarii, acea senzatie unica a unui sarut deosebit. Cand esti prima data cu cineva in intimitatea unei camere, sub asternuturi, cand corpurile se incolacesc in dansul antemergator actului sexual, cand totul vibreaza si simti cum cel de langa tine tremura de dorinta, cand simti si tu ca ai vrea sa prelungesti momentul la nesfarsit, cand realizezi ca iti doresti sa te lasi prada sentimentului de beatitudine care te cuprinde atunci cand pentru prima data ai contact cu acea persoana, cand intradevar alegi sa intretii un act sexual, ba chiar sa faci dragoste (eu consider ca fac dragoste cu cineva si nu sex, da, stiu, is old school, depasit, etc.).

Eu sunt de parerea ca nu oricine merita sa ajunga sa simta alaturi de mine aceste lucruri, nu pot concepe sa ma iau intr-un club si sa incep sa ma sarut, sa mangai si sa ne frecam unul de altul cu o persoana pe care am cunoscut-o de 10-30 minute sau mai putin. Astfel un sarut isi pierde din farmec atunci cand “te lingi” cu careva in club, la o petrecere si esti/e baut/a, cand esti partial ametit de aburii alcoolului, cand hormonii urla si tu cedezi. Astfel un sarut nu mai are semnificatie, nu mai e un act intim intre doi indragostiti, devine ceva normal, usor de impartit cu oricine, vulgar, ceva ce nu mai are semnificatia initiala: te plac, simt ca ma placi, mi-ar place sa ne cunoastem mai bine (chiar daca asta inseamna si cel din club, e la party, etc.). Un sarut trebuie sa transmita un sentiment, o traire, o pasiune pe care o descoperi in acea persoana cu care decizi sa imparti un sarut.

Nu oricine merita sa ajunga in acelasi pat cu tine, nu oricine merita sa obtina de la tine pasiunea ce sta ascunsa in sufletul tau, acea pasiune care te face sa te simti excelent atunci cand persoana pe care o placi, fata de care ai dezvoltat sentimente iti este alaturi intre asternuturi, pasiunea care o descoperi atunci cand trupul tau este strans lipit de trupul celuilat si simti cum tremurul tau devine tremului sau, cum amandoi tremurati la unison si aparea acea dorinta puternica de a fi impreuna tot timpul, acea pasiune care te face sa iti doresti ca unele secunde sa nu se mai termine, ca minutele sa nu mai avanseze, ca orele sa nu mai se schimbe si ca timpul sa incremeneasca oferindu-ti acele momente unice.

Chiar nu mai exista aceasta intimintate? Chiar e redusa pasiunea, dorinta si sentimentul la reactii fizice? Chiar totul se reduce la a anula efectul hormonilor, chiar atat de lipsiti de pasiune ajungem?

Refuz sa cred ca in acest moment oamenii considera ca un sarut este mai intim decat o noapte de dragoste, ca sexul este mai putin intimi decat un sarut, ca de fapt ambele isi pierd valoarea reala, mesajul real, cel de pasiune, iubire si intimitate care in mod normal ar trebui sa fie ceva intens, nu ceva vulgar, ceva pasional si nu hormonal, ceva incantator si nu “zabalos” cum suna expresia “s-or lins”, expresie ce acum este extrem de des folosita in a exprima sarutul.

Regret faptul ca multi au pierdut valoarea unui sarut inocent, a unei nopti de dragoste, a pasiunii ce o ai pentru o persoana si toate acestea par a fi pierdute, par a fi lasate sa dispara, totul fiind inlocuit de o casualitate (obisnuita oare?) care transforma un gest intim, plin de semnificatie intr-un gest vulgar. Regret faptul ca sex-ul, a face dragoste este considerat mai putin intim ca un sarut.

Chiar nu vreau sa par un romantic suparat, nu vreau sa jugnesc, dar imi pare ca, din pacate, tot mai multi tineri uita ce semnificatie are fiecare act ce imiplica si sentimente si nu doar hormoni si dorinte fizice.

Pana la urma: Care este intimitatea ta? E sarutul un gest mai intim decat sex-ul/dragostea? Eu unul inca nu pot intelege cum pot unii oameni afirma asa ceva.

M-a traznit acum un gand, daca sunt impacat cu mine insumi … si asa am inceput sa ma gandesc, sa analizez viata mea, rezultatele mele, unde sunt acum, ce am in plan, incotro ma indrept … iar pe final mi-am dat seama ca trebuie sa traiesc … asa cum vreau eu.

Dar de multe ori se intampla sa nu facem lucrurile cum trebuie, uneori nu gandim si luam decizii pe moment, impulsive, fara sa analizam, fara sa ne gandim la consecinte, fara sa ne intrebam si fara sa presupunem care este impactul deciziilor noastre. De multe ori in viata mea am fost pus in fata unor decizii, de multe ori am ratat decizia corecta, de multe ori am luat decizia corecta, am invatat din fiecare decizie, am trecut mai departe si am analizat, am vazut ce am gresit, unde am gresit, am realizat, dupa analiza, ce minusuri am, ce puncte forte am … si am decis sa traiesc asa cum imi doresc.

De cate ori ai stat si te-ai gandit daca poti sa fi impacat cu tot ce ai facut? Daca nu lasi lucruri neinchise, daca nu lasi in urma ta regrete, pareri de rau, daca nu lasi in urma ta rani, cicatrici ce nu se vor vindeca niciodata, daca nu cumva lasi in urma ta mai mult rau decat bine … Ai stat sa te analizezi, sa iti iei viata si sa o pui sub o lupa personala, fara sa intrebi pe cineva. Ai stat sa iei la puricat deciziile care te-au adus acolo unde esti acum? Ai stat sa vezi daca directia vietii tale este cea pe care o doresti, daca chiar poti spune ca faci ce iti doresti, ca esti multumit/a, fericit/a, implinit/a in ceea ce se vrea a fi viata ta?

Uneori poti avea impresia ca viata este necinstita si ca ofera unora totul iar tie nimic, ca altii au mai multe si tu nu ai atatea. Vezi pe cate unul/una cum se distreaza, cum nu are griji, cum mereu zambeste, dar ai stat sa te gandesti daca acel om chiar este fericit, daca chiar este implinit si daca este impacat cu el insusi?

Ce insemna sa fi implinit? Care e senzatia pe care o ai cand esti implinit? E o senzatie fizica? E o senzatie sufleteasca?

Sincer eu ma simt implinit, nu am regrete legate de deciziile mele, am regrete legate de impulsurile mele, de faptul ca nu am stiut sa am rabdare si ca nu am stiut sa-mi infranez unele dorinte, am regrete fata de unele lucruri pe care inca vreau sa le fac dar care par foarte indepartate. Dar totusi … ma simt implinit, de ce? Pentru ca in jurul meu sunt oameni la care tin, pentru ca vad in jurul meu oameni care ma apreciaza asa cum sunt, care atunci cand vorbesc cu ei ma asculta (desi de multe ori vad ca nu mai au rabdare la debitul meu verbal ), am in jurul meu oamei care ma inteleg, care atunci cand am nevoie de un sfat sunt acolo sa-l dea si care daca simt nevoia sa impart un sentiment, o dorinta, un vis stau si ma asculta.

Ma simt implinit si pentru ca vad cum viata mea este una asa cum imi doresc. Spuneam ca se indreapta viata mea spre ce imi doresc, mai e cale lunga pana acolo, multe hopuri si multe obstacole, mult de muncit si mult de asteptat, dar asta nu inseamna ca nu pot sa fac pasi pe drumul ce l-am ales si ca traiesc asa cum imi doresc, ca traiesc viata ce mi-o doresc, chiar daca nu este exact cum mi-am imaginat si chiar daca uneori disper si cred ca nu e bine, atunci stau, ma gandesc, analizez … si realizez ca traiesc … traiesc viata mea asa cum e ea …

Realizam azi ca nu mai pot sa ii inteleg pe tinerii din jurul meu, mai ales pe cei iresponsabili.

Ma uit si vad cum “Carpe Diem” face ravagii printre valorile cu care ar trebui sa fim crescuti, care ar trebui sa ne ghideze in viata … Realizez cu regret ca lumea ce ma inconjoara este departe de ce imi doresc, de ce imi imaginam si este extrem de departe de ce cred eu ca ar trebui sa fie. Realizez ca traiesc cu ganduri utopice, ca imi imaginez o societate utopica, ca de fapt exigentele mele personale sunt mult prea rigide sau prea departe de realitatea anului 2011, de fapt a cel putin 2-3 generatii (de la 18-25, de la 25-30 si de la 30-40 ani).

Sunt extrem de surprins de lipsa de responsabilitate si de multe ori si de lipsa de coloana vertebrala de care dau dovada multi din cei ce ma inconjoara (si din pacate nu intotdeuna poti alege cine e in preajma ta, de multe ori esti obligat sa ii ai in jurul tau, desi ai vrea sa-i schimbi) …

Cati oameni isi asuma greselile? Cati sunt cei ce recunosc ca, da, au gresit si ca trebuie sa suporte consecintele faptelor lor? De cele mai multe ori (daca nu mereu), majoritatea incearca sa se fofileze, sa iasa ei bine, ba chiar sa arunce vina pe altii doar pentru a iesi ei cu basmaua curata si astfel sa nu suporte consecintele faptelor proprii.

In relatii, de exemplu, acolo unde un cuplu ar trebui sa comunice, sa tolereze si sa inteleaga problemele partenerului/partenerei, dar de foarte multe ori apare o rigiditate ce nu-si are rostul. Adica un egoism si o egocentricitate (cred ca am inventat un cuvant ) care nu fac decat sa dauneze atat relatiei cat si fiecaruia ca si individ. Sunt unii oameni care gandesc asa: pot sa ma casatoresc, nu-i problema daca ulterior nu ne intelegem, divortez, asta in loc sa gandeasca: ma voi casatori cu cine consider ca as putea sa-mi petrec restul vietii, cu cine as putea sa-mi intemeiez un camin si cu cine as putea sa am copiii care sa-mi aduca fericire. In loc sa fie responsabili in decizia care va influenta atat viata lor cat si viata partenerului, iar ulterior si viata posibilor copii, aleg sa nu cantareasca suficient decizia si sa se trezeasca ulterior ca au dat-o in bara rau.

Din pacate astfel de comportamente fara de ataasamente, fara de legaturi emotionale, fara a fi intr-o relatie ii scutesc de eventualele certuri, greutati care apar intr-o relatie si la care multi nu fac fata, la care imediat ce apare o problema lucrurile o iau pe o panta descendenta si nu mai depun sau nu depun de loc efort in a ajunge inapoi la o relatie frumoasa. E mai simplu, e adevarat, sa-ti satisfaci nevoile sexuale fara a mai avea un bagaj emotional atasat, e mai simplu si fara de complicatii (aparent). Dar in timp oamenii care prefera astfel de relatii pasagere, care nu au relatii de durata, sau care schimba foarte multi partneri ajung sa devina imuni la ceea ce inseamna sentimente si la ceea ce inseamna o relatie, nu vor fi capabili sa intretina o relatie, sa faca acele sacrificii normale si asteptate intr-o relatie, vor renunta foarte usor la relatie si la partener, fix datorita faptului ca nu sunt in stare sa mentina ceva de durata deoarece mereu au renuntat si nu au incercat sa fie responsabili pentru problemele ce le-au generat si de multe ori nici nu vor sa recunoasca ca le-au generat.

Ascunzandu-se in spatele necunoasterii modului in care o relatie trebuie sa mearga pentru ca nu au avut una functionala, ajung intr-un cerc vicios: nu am relatie de durata caci nu am experienta si nu pot sa-mi fac experienta caci nu pot avea o relatie de durata, iar multora le convine aceasta situatie, pana cand, din disperare vor face greseala de a alege fara a se gandi ce fel de om aleg pentru restul vietii si ajung la divort rapid caci nu pot convietui.

Observ la multi tineri tendinta de a se lasa prada faimosului “Carpe Diem” si astfel sa se lase prada emotiilor de moment, hormonilor si pornirilor sexuale si sa-si faca de cap in excursii, prin baruri, prin discoteci, sa se angajeze in acele aventuri de o noapte, culmea, cu necunoscuti, persoane cunoscute intr-o excursie de 1-5 zile, sau mai rau, prin discoteci cu persone cunoscute de 1-5 ore, sa riste tot felul de boli, de sarcini neprevazute (care genereaza avorturi de multe ori, care doh … numai sanatoase nu sunt si care pot afecta organismul pe termen lung, iar cand vor dori copii se vor mira de ce nu pot avea), de reactii geloase din partea partenerilor, etc. Toate acestea din lipsa de responsabilitate.

Vad cum multi, tot mai multi, nu stiu sa aleaga, nu pot sau nu vreau, nu sunt in stare si nu realizeaza ca ceea ce isi doresc de la viata este posibil doar daca sunt responsabili, sinceri si doar daca intradevar se concentreaza pe cate un obstacol, pe cate o idee pe rand, le analizeaza si le pun in aplicare in mod coerent. Sunt o multime de oameni care in viata nu stiu ce sa aleaga, se incurca incercand sa faca fata la cate 2-3-4-7-9 probleme sau persoane deodata, sunt unii oameni care chiar nu fac diferenta intre a fi cu cineva si a-ti dori sa fi cu cineva. Nu poti sa iti doresti sa fi cu cineva si sa nu faci nimic in acest sens, sa stai si sa astepti, sa accepti infrangerea sau sa accepti nepasarea, sa nu incerci pana cand nu mai ai optiuni. Nu poti spune ca ai incercat si ca ai fost responsabil atat timp cat persoanele din jurul tau sufera, au suferit iar tu in continuare nu recunosti ca ai gresit, nu-ti asumi greselile si lasi ca altii sa sufere ca urmare a greselilor tale. Nu te poti numi responsabil daca gandesti asa.

Din pacate aceasta lipssa de responsabilitate deriva din multi factori: de la parintii care sunt preocupati doar de ce insemana banii si nu familia, de la familiile monoparentale, de la divorturile si certurile parintilor, de la filmele si serialele care promoveaza promiscuitatea si in care mereu cel ce inseala este iertat si totul revine la normal, etc. Din pacate valorile reale nu mai sunt promovate, iar minciuna si “fentarea” sistemului, mita si amenintarile sunt la ordinea zilei.

Ma doare sa vad in jurul meu tot mai putini oameni responsabili, tot mai putini oameni care atunci cand e vorba de tentatii pot spune NU si pot merge cu capul sus pe strada, acei oameni care responsabili fiind nu au nimic de ascuns, care nu pot fi amenintati cu dezvaluirea de secrete care sa-i comporomita, etc.

Imi e dor sa pot sa stau cu un asemenea om la masa si sa pot discuta deschis fara sa fiu privit ciudat pentru faptul ca incerc sa fiu integru, pentru ca imi place sa fiu sincer, pentru ca spun ceea ce gandesc si pentru ca imi exprim sentimentele, dorintele, pentru ca spun clar si raspicat ceea ce-mi doresc de la viata. Imi e dor sa pot discuta cu un om responsabil care atunci cand imi spune ceea ce isi doreste sa fie sincer, care atunci cand greseste recunoaste si nu da vina pe alcineva, care atunci cand sarcinile pe care le are vine sa ceara ajutorul si nu cauta scuze pentru a le pasa altcuiva. Imi e dor sa cunosc astfel de oameni si imi pare rau ca ei sunt tot mai putini.

Stau uneori si ma intreb … oare un robot autonom stie ca e liber? Evident ca nu poate sa gandeasca, nu este programat, dar daca printr-o minune a naturii IT ar incepe sa gandeasca, ar intelege ca autonomia sa nu este de fapt o libertate, ca nu este independent?

Asa suntem si noi oamenii, indivizi autonomi, liberi, independenti dar totodata ingraditi. Cum suntem ingraditi? Well … hai sa o luam simplu: toata lumea are nevoie de bani pentru a-si cumpara cele necesare vietii, o suma minima (ridicola spun eu) este data de stat, dar nu e relevanta pentru subiectul meu.

Suntem autonomi, liberi si independenti intre anumite limite, iar acestea automat ingradesc libertatea absoluta, independenta si autonomia pe care noi ca si indivizi ar fi bine sa o avem.

De exemplu, sunt liber, independent, autonom si am masina mea, dar nu pot circula cu ea pe unde vreau, nu pot circula cu ea la infinit si nu pot sa o folosesc cum vreau eu. Exista niste reguli pe care trebuie sa le pastram, suntem limitati de cheltuielile legate de masina (benzina, service, revizii, taxe, impozite, asigurari OBLIGATORII, etc.). Toate cheltuielile adiacente masinii sunt ingradiri, daca e sa exagerez, ale independentei noastre in relatie cu masina (yeah … stiu … suna foarte folosofic si academic ).

Daca privim lucrurile din alta perspectiva: vreau sa merg oriunde, nu suntem liberi sa mergem unde dorim, la granita trebuie sa prezinti acte, sunt tari in care nu poti merge usor, decat cu viza, etc. Asadar … din nou suntem ingraditi de reguli si legi.

Dar cand suntem autonomi, liberi, independenti? Atunci cand ne traim visele, atunci cand ceea ce ne dorim se realizeaza, asa cum eu ma pun acum si spun ca sunt fericit, sau multumit sau ca ma simt bine in locul in care sunt, ca ma simt implinit legat de viata pe care o am, ca nu m-am gandit asa, dar ca acum o gandesc. Toate astea spun despre mine ca sunt un om independent, liber, autonom, dar in limitele impuse, in limitele pe care eu le consider normale. Si le consider normale deoarece daca nu ar fi un set minim de reguli lumea ar lua-o razna. Am vedea oameni pe strada mergand cu masinile cum vor, oprindu-se unde vor, etc. Am vedea oameni care ar profita de orice loc si si-ar insusi orice isi doresc. Traim intr-o societate bazata pe egoism, simt al proprietatii si invidie. Dar nu trebuie sa disperam, daca suntem buni, daca mergem si oferim altora ce avem in plus, daca spune o vorba buna unui om trist, daca ajutam pe cineva si daca facem bine … atunci totul devine mai pozitiv … iar daca suntem pozitivi putem sa ne facem o lume mai buna, o lume in care noi sa fim liberi, independenti, autonomi.

Stiu ca am luat-o rau de tot pe o directie filosofala … dar hey … mai am si eu momente de genu’ chiar si cand am de facut cate o proba pentru Super Blog, asa cum am facut acum, asta fiind inca o proba la Super Blog 2011.

Din pacate unele femei exagereaza cu miscarea de feminitate … cu independenta si cu tot ceea ce inseamna aceasta “eliberare” de vechile dogme … De ce nu sunt recunoscute meritele barbatilor? In curand va trebui sa incepem o miscare “masculina” … riscam sa pierdem in fata femeilor si sa ajungem ca din dorinta de a “echilibra” balanta sa oferim prea multe avantaje femeilor care si asa sunt parte inseparabila dintr-un duo dinamic si foarte potrivit: familia. Vad cum tot mai mult valorile familiale sunt reduse in virtutea “egalitatii” dintre femei si barbati. Oare nu se merge prea departe?

Da, noi barbatii am acceptat si da, recunoastem egalitatea si in unele cazuri superioritatea femeii, dar cand vine vorba de faptul ca in unele situatii suntem indispensabili, intervine dorinta de “emancipare” si de exagerare a independentei feminine. Nu vreau sa critic, neaparat, vreau doar sa se termine cu “lupta” dintre sexe ce de ani de zile mananca din valorile familiale, asa cum mai nou unele legi, exemple, persoane si multe alte lucruri incurajeaza ignorarea valorilor familiale. In ultimii ani a crescut numarul de divorturi, acum cand se poate si anularea pe cale administrativa a casatoriei e si mai usor, astfel s-a ajuns intr-un loc in care nici unul din parteneri nu se gandeste serios inainte de a lua o decizie, tocmai pentru ca este extrem de usor sa incetezi o relatie si sa anulezi o casatorie.

Care este pana la urma rolul nostru in societate? Cum ne vom invata copii despre valorile familiei cand noi insine nu avem una stabila? Cum vom putea educa copii nostri cu o mama, un tata adevarati si o mama si un tata vitregi? Cum vor vedea ei ca va trebui sa se comporte pe viitor? Care este directia in care vom dirija generatiile viitoare? Unde sunt filmele de familie, mesele de duminica cand toata familia statea ore la masa discutand despre saptamana ce a trecut?

Din pacate aici apar si influentele tehnologice: Internetul, TV-ul, filmele, toate influentele externe, comunicarea, stirile, exemplele din jurul nostru, ceea ce se promoveaza, etc. Care este procentajul de filme, reclame, carti care nu contina aluzii sau referinte directe la sex? Care este procentajul care sa contina valorile familiale?

Cand a aparut un film in care atunci cand a fost vorba de infidelitate, persoanele implicate sa spuna: NU, acasa ma asteapta partenerul alaturi de care voi fi la bine si la greu pentru ca il/o iubesc? Cate filme contin refetinte la stabiliatea familiei, fara a trece printr-un divort? Si in viata de zi cu zi? Avem astfel de exemple?

Din pacate am vazut si familii in care tensiunile sunt eliberate in fata copiilor, cu violente, fara violente dar cu amenintari, cu certuri, cu reprosuri. Toate acestea pot fi evitate in fata copiilor pentru a le asigura un viitor cat mai bun, pentru a nu-i marca si a nu-i transforma in viitor in persoane incapabile de a avea o relatie de durata, stabila si plina de impliniri. Da, asta presupune putin teatru din partea parintilor, dar ce e mai bine, sa arati copiilor o viata plina de certuri sau sa le arati ca se poate convietui si tolera defectele altora, in asa fel incat totul sa functioneze. Nu spun sa se faca sacrificii extreme, ca de exemplu de a suporta violentele fizice, nu sunt de acord cu acestea, spun doar ca, in limitele normale, toti trebuie sa ne suportam reciproc.

Asadar, concesii, respect, colaborare, asta trebuie sa promovam, alaturi de egaliatea sexelor, fara sa mai cadem in extremele feminismului sau a patriarhismului, suntem egali, atat barbatii cat si femeile, suntem diferiti si mai puternici in felul nostru unic, asa cum natura, Dumnezeu ne-a creat. Putem ingropa securea razboiului sexelor?

Sunt sigur ca voi avea multe explicatii de dat dupa acest post, dar le voi asuma, fiind o parere personala .

De ceva vreme imi pare ca tot mai mult sunt promovate feminismul, independenta femeilor, etc. si am impresia ca toata aceasta promovare duce spre o manipulare extrem de subtila. Femeile din ziua de azi se vor egale cu barbatii, din toate punctele de vedere, dar eu ma intreb daca sunt chiar capabile? Sunt femeile capabile de egalitate in toate sensurile? NU, sunt capabile de egalitate in anumite sensuri doar. Niciodata o femeie nu va egala forta fizica, viteza de reactie, etc. acestea fiind naturale ale barbatilor (fiind necesare de pe vremea cand inca vanam animale salbatice pentru hrana). Dar o iau pe alta directie decat pe cea ce vroiam sa merg, revin.

De ce in ultima perioada femeile vor sa aiba copii tot mai aproape de varsta de 30 ani? Vor o carierea, bani, vor sa se distreze, sa isi “traiasca viata”, etc. As dori sa stiu din punct de vedere biologic care este rolul femeii? Daca luam asa e clar, sa perpetueze specia, dar, multe femei acum cu acest nou curent feminist sustin sus si tare ca datorita avansurilor in stiinta, tehnlogie, etc. ele pot avea copii si la varste inaintate si de aceea nu se mai gandesc la copii decat cand incepe sa fie tarziu. Daca e sa luam dupa cum s-ar spune din punct de vedere biologic, femeile ar trebui sa devina mame intre 21 si 30 ani, peste 30 putand sa apara complicatii, sub 21, la fel. Cezariana a usurat si nasterea, dar nu multe femei stiu ca dupa 2 cezariane a 3-a sarcina este periculoasa pentru mama si pentru fat, nu stiu ca nici un doctor nu recomanda nasterea prin cezariana, cel mai bine fiind ca prima nastere sa fie naturala si la fel si urmatoarele si cezariana sa fie folosita doar in cazuri mai complicate.

Daca ne uitam din punct de vedere al populatiei Batranul Continent devine tot mai batran, pe cand Asia, Africa si Orientul Mijlociu infloresc, daca directia este mentinuta in 2-400 ani Europa si America vor fi formate in majoritate din emigranti din Africa, Asia si Orientul Mijlociu. Da, noi nu vom mai fi atunci, dar vor fi eventualii nostrii nepoti si stranepoti. Sincer, cate din femeile de ziua de azi s-au gandit la nepoti? Spera sa-i vada?

Asadar, nu credeti ca e putin cam ciudat ca in zonele cu populatie ce imbatraneste nu este stimulata nasterea de copii de catre mame tinere? Imi pare ca exista parca un plan prin care se va ajunge ca oamenii care raman sa fie subjugati si folositi ca si forta de munca … Nush … pare prea masonistica chestia da’ nah … spun si eu.

Oricum, in parerea mea personala o familie se intemeiaza astfel: ea pana la 28 ani primul copil, el sa fie pana la 33 ani, al doilea copil la maxim 30 ani – ea si 35 – el. Ce vine dupa, e bonus .

So … ce parere aveti?

Sunt activ pe mai multe retele sociale: Twitter, Facebook, Foursquare, Linked In, etc., le-am enumerat doar pe cele pe care intradevar mai interactionez, sunt atatea altele pe care nu mai interactionez sau nici nu m-ama inscris …

Totusi … care este scopul retelelor sociale? Socializarea? Sincer … asa ar trebui sa fie … da’ ca in marea majoritate a cazurilor, ajungem sa realizam ca nu e chiar asa … ca de multe ori se ajunge dincolo de socializare, se ajunge uneori la obsesie.

Recunoasteti, sincer, daca nu verificati ce se intampla pe o anume retea sociala parca lipseste ceva … parca va mananca in palma sa vedeti ce o mai scris X, Y sau ce o comentat Z … da, asta este primul pas spre o socializare gresita … parerea mea. Hai sa spun altfel, la cat de activ/a esti pe o retea de socializare, pe atat de mult timp il petreci acasa, in fata calculatorului, departe de prieteni … OK, sunt solutiile mobile … da’ parca te distrage de la discutie cand primesti un mesaj personal, sau cand esti mentionat/a, sau cand pur si simplu simti nevoia sa “citezi” care “o vorba de duh” din discutia live ce o ai in acel moment.

Da, e clar … deja poti spune ca esti dependent/a … si metoda de a te lasa este sa te abtii ca atunci cand esti fizic cu cineva sa ii acorzi TOATA atentia. Bineinteles … daca stai toata ziua in casa si nu iesi … atunci alta e situatia … inseamna ca deja ai o problema de comunicare (cominicare verbala, fata in fata, etc.) si nu de comunicare a informatiilor or stuff.

Hai acum … negati … spuneti ca gresesc, etc. … nu conteaza … asta e parerea mea … si mi-o expun fix pentru ca imi pasa … am avut si eu perioade din cam toate expuse mai sus … da’ pana la urma discutia fata in fata cu o persoana face totul, sa vezi expresia fetei (nu sa ghicesti din emoticoane), sa poti sa privesti in ochi interlocutorul, etc. … asta este de fapt modul in care noi ca si oameni trebuie sa socializam.

Pana la urma … nu conteaza cum esti … conteaza ca esti o persoana care comunica … si nu uita sa mai si comunici fata in fata cu prietenii tai.

Am avut ocazia sa stau de vorba cu multi oameni inteligenti, cu multi oameni care au ce spune, care stiu ce spun si m-am bucurat mereu de momentele in care o discutie inteligenta s-a transformat intr-o dezbatere inteligenta si astfel am descoperit multe, am invatat la fel de multe si astfel viata mea a devenit mai bogata.

Am vazut de multe ori ca oamenii gandesc uneori in limitele impuse de mediul in care au fost crescuti, asa e si cu mine, dar trebuie sa ne rupem de aceste limitari, trebuie sa ne rupem de tot ce ne ingradeste si ne face sa nu putem gandi liber, sa nu putem trece dincolo de comun, sa devenim originali, sa devenim … chiar si neconventionali.

Ce ma surprinde e faptul ca sunt oameni care gandesc ca si mine, putini si incep sa-i descopar. Ma intreb daca voi avea vreodata onoarea sa discut cu ei cat imi doresc si ce imi doresc, sa pot sa fiu deschis, sa nu ma tem pentru nimic, sa pot sa stau ore/zile/saptamani la discutii, sa pot sa impartasesc ganduri fara sa-mi fie teama de judecata, fara sa-mi fie teama de analiza, sa fiu vazut cum sunt, gol ca si atunci cand stau in fata lui Dumnezeu. Sa ma vada asa cum nimeni nu m-a vazut pana acum.

Mi-ar placea intradevar sa pot sa discut cu asemenea persoane, totul e ca momentul sa vina, sa nu-l las sa treaca si apoi intr-un final sa-l transform in infinit. Da, vreau infinitul alaturi de persoane cu care sa pot discuta in asa fel incat infinitatea sa nu para ca se poate termina vreodata, iar acei oameni se numesc suflete pereche si din pacate exista doar unul pentru fiecare din noi.

Ne este dat sa il gasim? Eu spun ca nu il gasim, ne gaseste el pe noi. NU trebuie sa caut, ma va gasi. Inca nu stiu daca m-a gasit, cand ma va gasi, dar ma uit in jurul meu si vad ca acei oameni care ma inconjoara imi aduc aproape acel suflet. Cand acea persona va fi langa mine, ma va fi gasit, asa cum eu am sa o gasesc, nu cautandu-ne ci fiind gasiti.

Asta ar fi fost o postare pe Facebook, da’ se pare ca filosofarile acolo sunt limitate la 420 caractere, iar ce am scris eu este la 1245 oricum acum pe langa ca am depasit am facut completari si poate ca am si stricat “mood-ul” creat de gandurile mele

Fiecare ajunge sa se intrebe macar o data in viata care este scopul sau in viata … o intrebare la care nu stiu daca ne putem raspunde noi insine, o intrebare la care raspunsul variaza in functie de momentul in viata la care o pui.

Mereu cea mai de “baza” intrebare, adica aceasta: care este scopul vietii tale, isi are originea la un punct de cotitura din viata noastra. Raspunsul este sincer partial, nu ne putem calca pe inima si sa ne spunem ca nu stim, inventam noi ceva. Iar de multe ori se intampla ca daca intrebarea vine de la altcineva raspunsul sa fie unul “standard” si/sau unul care sa multumeasca cat mai mult interlocutorul.

Ce este asa de greu incat sa recunosti daca ai ce sa recunosti, mai exact sa recunosti ca nu stii care este al tau scop in viata.

Exista putini oameni care chiar stiu care le este scopul in viata, care stiu ce si cum, care isi doresc sa ajunga intr-un loc si depun absolut orice efort pentru a ajunge in acel loc, in acea pozitie pe care si-o doresc si in plus, sunt in stare sa calce, uneori, peste propriile principii, sentimente si/sau coduri pentru a ajunge acolo. Aici eu nu sunt de acord, ca sa ajungi undeva nu inseamna sa iti bati joc de drum, drumul trebuie savurat, trebuie privit, in cel mai rau caz, ca si o lectie de viata.

Revin si intreb: care este scopul vietii tale? Procreerea? Intemeierea unei familii? Distractia? Relaxarea? Munca? Sunt atatea variante de raspunsuri cati oameni, dar, repet, dar de foarte putine ori cei care realizeaza ca este o diferetena intre ce scop ai in viata si scopul vietii tale.

Ma intreb in continuare daca putem sa facem diferenta intre asemenea linii fine de demarcatie intre doua subiecte atat de importante dar totodata foarte diferite, asemanatoare dar totodata atat de intrigante.

Acum serios, credeti ca vom afla vreodata care este scopul vietii noastre? Sau scopul nostru in viata? Care este de fapt directia din care venim si incotro ne indreptam? Ne cunoastem destinatia? Sau poate destinatia noastra se schimba zilnic, in functie de ceea ce facem, de ceea ce ne dorim pe moment si/sau in functie de oamenii cu care interactionam.

Tu sti care este scopul vietii tale?